pro non-interventionism

mi-am reconsiderat intentiile interventionsiste/de activism/militantism pe care le-am manifestat si testat atatia ani de zile (mai toti pana acum)

[ ce-o fi cu mine de se produc schimbari atat de drastice in metri pe secunda? ]

am observat (se pare ca sunt chiar ultimul mohikan care vede asta) ca oamenii si problemele lor au destinul lor pe care nu-l poti imbunatati oricat ai incerca… asta imi contrazice flagrant motorashul implicarii mele care m-a calauzit si in viata personala si in cea profesionala…

ma enerveaza ca lucrurile stau altfel de cum am crezut, si ma enerveaza pentru ca nu mi se pare corect: in esenta mea de balanta justitionara – nu prea suport incorectitudinile si problemele individuale si sociale; totush, de cat ori am intervenit, am inghitit cate o mare galuska de rahat, iar oamenii si problemele lor au continuat sa existe in aceeasi simbioza; pare-se ca au nevoie problemele de oameni si oamenii de probleme… pare-se ca au nevoie greselile de oameni care sa le faca si oamenii de greseli de facut… pare-se ca au nevoie sistemele sociale de faradelegi si incorectitudini si acestea nu pot exista fara sisteme sociale… pare-se asadar ca in toata ordinea dumnezeiasca este absolut necesara pentru existenta lui dumnezeu firishorul satanic care stabileste in fiece orice o urma de inversiune…

ma rog. acelasi lucru il transmit si altii: raul si binele sunt simbiotice si nu pot exista una fara alta.

dar ratiunea mea si bunul meu simt aiurristic nu intelege: nu era vorba sa luptam impotriva raului? nu intelege… nu intelege…