de ce si cum sa te bazezi pe mine, sau nu

Am aflat si eu, recent, ca oamenii se pot baza pe mine. Si am inceput sa cred pana si eu asta. Pana nu demult, credeam ca sunt un nimic atat de insignifiant si un om atat de putin interesant si atat de putin capabil de a suscita mandria ori afectiunea cuiva, incat nu dadeam importanta faptului ca oamenii au nevoie de mine, si au nevoie sa se bazeze pe mine. Orice mesaj as fi primit de la cineva, nu consideram niciodata ca eu chiar exist si ca celalalt chiar imi adreseaza un mesaj. Nici nu raspundeam, de aceea, si de multe ori lasam oamenii balta, fiindca nu credeam ca ei cred in mine.

Ok, ok. Blamati pe cel ce pe sine se recunoaste cinstit.  Nici pentru mine nu as fi putut sa fiu reliable, fiindca eu eram cea care, prima, nu credeam in mine, in competentele mele, in abilitatile mele, in puterea mea, in frumusetea mea, in farmecul meu, in sentimentele mele, in capacitatea mea de a fi.

S.Dali

Cred ca aici pot sa dau, in sfarsit, vina pe parinti. In sfarsit voi recunoaste si eu vina lor, chiar daca i-am iubit mai mult decat trebuia, si am trecut peste vini neasumate inca, si am asteptat atata timp, in van, sa primesc ceva inapoi, din partea lor. Pentru ca ei au fost primii care au sadit in mine nevoia de a “dovedi” ca exist. Nevoia de a “dovedi” ca sunt capabila. Nevoia de a “dovedi” ca pot fi mandrii de mine. Nevoia de a “dovedi” ca au de ce sa tina la mine. Nevoia de a dovedi orice, in fond, doar pentru a primi un pic de atentie. Una dedicata mie. Tin minte si acum serile in care eram mica mica, aveam vreo cinci, dormeam cu mama care incerca sa ma adoarma fiindca ei ii era somn, eu o iubeam si asteptam sa imi spuna ca ma iubeste, si o rugam sa imi spuna ca ma iubeste, si ea spunea doar sa ma culc. Si eu iar o rugam si iar o deranjam din somn. Si ea iar si iar si iar si iar. Apoi, cand ii stricam somnul de tot, ea imi spunea ca ma iubeste si ma intreba si pe mine sa spun la loc daca si eu o iubesc. Si eu nu mai vroiam sa iau parte la joc, fiindca deja ma suparasem. Nu reuseam nicicum sa ne potrivim in exprimarea sentimentelor. Si apoi, in timp, acestea nu s-au mai exprimat deloc. Nici prezenta mea nu era una speciala. Intr-un fel, am crescut singura in mijlocul unei familii numeroase. Si m-am aparat singura de pericole, si am invatat singura ce e bine si ce e rau, si mi-am construit singura o lume personala, unica, izolata de ceilalti. Si m-am evitat pe cat am putut, fiindca nu puteam sa dovedesc niciodata nimic. Uneori cred ca m-am evitat atat de bine, incat nici acum nu stiu exact cine sunt si cum. Inca ma stradui sa-mi descopar resorturile autentice, cele pe care le-am ascuns, cele pe care le-am ingropat in locuri mult prea intime si intunecate ca sa mai stiu unde le-am pus.

Si apoi pot sa dau vina pe mine. Pentru ca nu am putut sa ies din acest cerc vicios ani si ani in sir. Si apoi pe toti prietenii mei. Pentru ca nu au stiut sa imi insufle increderea in mine desi stiau foarte bine ce imi lipseste. Si apoi pe persoanele mai apropiate si mai intime mie, care m-au luat asa cum sunt si nu s-au straduit sa ceara si sa impuna de la mine mai mult.

Apoi, pot sa multumesc celui mai de sus decat sus, care mi-a dat sa traiesc o experienta ametitoare de sclavie umana, care m-a pus in cele din urma sa traiesc in realitate ceea ce doar in mintea mea era, sa fiu intra-adevar “omul care nu merita sa fie” pentru a ajunge astfel, la limita extrema, sa pot sa constientizez eu’l personal, si farmecul si meritul lui, si puterea lui, si frumusetea care exista in orice om.

Cannibalism in Autum (S.Dali)

Si apoi, mai departe, ajungand sa ma impac cu mine, sa nu mai simt nevoia de a dovedi nimanui nimic despre mine, am inteles intr-un final frumusetea care exista in fiecare om, si m-am impacat. Mai intai cu persoanele mai apropiate si mai intime mie, Apoi cu prietenii mei. Urmeaza, poate, incetul cu incetul, cei de la radacina raului. Desi, situatia e fragila inca. Inca mai intalnesc oameni care ma tulbura pentru ca imi cer sa le dovedesc ca sunt intr-un fel sau altul (ah, as da nume recente, dar incerc sa ma abtin). Si tocmai pentru ca imi cer sa dovedesc, tocmai pentru ca nu au incredere in mine, tocmai pentru ca ma imping pe aceasta banca a outsider-ilor, taman de aceea ma leg mai strans de ei, si taman de aceea acolo sentimentele mele de atasament se exprima mai bine. Fiindca asta am facut atata timp si asa stie inima mea sa reactioneze. Inca nu pot primi admiratia si respectul, doar dispretul si aruncarea deoparte, fiindca acestea trezesc in mine ceea ce s-a inradacinat atat de bine in timp, din copilaria mea pana in prezent: dragostea fata de oameni care te dispretuiesc, in amintirea nevoii copilaresti de a trezi dragostea parintilor mei pentru mine.

LS.

Decretsel cu traume intrauterine. Post din categoria: “Use a Condom“.