Îi strângeam părul fir cu fir, şuviţă cu şuviţă, de pe covor, de parcă aş fi crezut cu-adevărat că pot să-i fac imaginea la loc. m a t u s a l e m i c i c u m e r a m , g â n d e a m c ă v o r t r e c e s e c o l e p â n ă n e v o m î m p ă c a. Îmi rămăsese părul ei, smuls din rădăcină, căzut pe covor, pe masă, pe pat. Îmi rămăsese glasul ei, smuls din rădăcină, pe pătură, pe mine, pe pat. Îmi rămăsese zgomotul ei, de frică ascuns în urechi. De ce să-mi deschid ochii? Ce să văd? Peste tot era gol şi peste gol nu mai trecea nimic.
“râzi, mă băiatule. râsul este o formă de transcendenţă”
m a t u s a l e m i c i , g â n d e a m c ă n e v o r î n g r o p a v r e m u r i l e. Dar eu deja în timpul acesta prezent începusem s-o iert. Şi deja din acela trecut începusem s-o cer să vină s-o iert. Cum era oare imaginea ei fidelă? Nu, cu tata nu putea să semene. Poate cu mine. Cu mine semăna, desigur. Aş fi putut să jur. Dar care mai era imaginea mea? Căci ochii ei prea deformau.
Părul meu se-amesteca cu părul ei; se-ntorsese? deja trecuse prima eră?!? evoluase lumea chiar atât?!? venise înapoi şi se amesteca ca de obicei cu mine. Când începusem s-o iert?… Îi mângâiam capul împrăstiat la mine în cameră prin fiecare fir de păr. Îi luam scalpul de fiecare dată prin fiecare fir de păr. m a t u s a l e m i c i c u m e r a m , g â n d e a m c ă v o r t r e c e s e c o l e p â n ă n e v o m c e r t a. Când începusem să ne deformăm puteam să jur că era doar un joc al imaginaţiei.
