Am dubla senzatie că sunt cel mai puternic om de pe pământ, cresc până la cer, nimic nu-mi poate sta în cale, nu există piedici pe care să nu le depăşesc…şi dintr-o dată mă uit atent la mine, sunt o fiinţă sărmană, care abia îşi târâie supravieţuirea în jurul ei, în mediul ei, un copil prost, fără minte, batjocorit şi umilit, înapoiat mental, rămas în urmă, în lumea unor basme despre care, cel puţin acum, ştie că nu mai sunt adevărate…
Când mă cred copil prost, ca acum, este pentru că reacţionez prosteşte, pentru că oamenii mari, care nu înţeleg niciodată nimic, râd de ideile mele utopice, râd de gândurile mele lipsite de spirit de autoconservare, râd de prostul meu simţ de a nu deranja pe nimeni, râd de incapacitatea mea de a mă da mare în faţa altuia, râd de lipsa mea de interes în discuţiile lor lumeşti, şi probabil că râd şi de imaturitatea mea afectivă.
Când sunt cel mai puternic om de pe pământ, este pentru că, cel puţin pe o perioadă de timp, am senzaţia acută că pot încercui o bulă energetică de convieţuire, că există şansa unei treceri în celălalt şi a unei dăruiri reciproce care atinge limitele insuportabilităţii, şi odată şansa prezentă, premisele lucrului măreţ creează însăşi finalitatea sa. Atunci simt că în sfârşit acel „nimic altceva nu mai are rost” se completează firesc cu faptul că toate capătă un sens, sensul pe care ele, lucrurile şi fiinţele, îl primesc de la mine fără ca eu să ştiu că-l ofer…
[...]
Nu pot să nu-ţi reproşez ochii închişi… în spatele lor, în spatele săgeţilor şi a influenţei lor, sunt închişi. Nu pot nici să-ţi reproşez că sunt închişi. Nu există om fără frici şi nu există frici fără om.
[...]
Nu disimula neinfricare. Curajul nu este decât metrul de măsură a fricii.
[...]
Sunt prinsă între patimă şi linişte.
Un drum mă cheamă spre tine, aş face orice pentru tine, aş putea să fac acest orice, nimic nu-mi stă în cale…aş putea să mă dăruiesc ţie complet şi să nu vreau nimic, să nu sper nimic, să nu sufăr nimic, să nu regret nimic, să nu mai ştiu nimic, să nu-mi mai doresc nimic nimic nimic… pentru că simt acut. Altul îmi spune să te aştept…să venim împreună spre un punct, pentru că îmi spune câtă plinătate are calmul, liniştea lucrurilor care pot urma, câtă bucurie şi ce viaţă lungă poate avea fericirea ca sentiment trăit constant, aşezat, preţuit, curtat, îngrijit şi hrănit constant şi echilibrat…
[...]
Vreau două puncte într-unul singur…
[...]
lupta cu demonii…
numai iubirea poate să îi anuleze. iubirea divină şi dragostea între oameni…
iar noi nu reuşim să închegam o relaţie autentică de dragoste nici măcar în monogamia noastră patetică…
lupta asta nu se va termina niciodată atât timp cât nu sunt îndeplinite cele două condiţii ale iubirii: verticala şi orizontala…
de orizontală suntem responsabili.
[...]
în anumite secunde văd fiinţa care se exprimă, cea care deschide subiecte, cea care vorbeşte în continuu, ca şi cum ţi-ar spune: “vorbesc şi eu, poate astfel reuşesc să te fac să nu mă auzi…”
în alte îndelungate secunde văd fiinţa care ascultă fără ca tu să simţi, care-ţi răspunde fără să ai timp să respiri, care te aude fără să vorbeşti…
şi mai sunt şi alte secunde în care aud fiinţa care-ţi taie elanul, fiinţa care vrea să te zgârie, fiinţa care vrea să te convingă că nu există…
în alte secunde văd fiinţa care se zbate, care încearcă să spună şi nu-i ies cuvintele aşa cum vrea, şi-atunci se reîntoarce la cele mai carnale simţuri, la cele mai simple cuvinte, la descrierile lumeşti, la formele simple, la simbolurile clar zicătoare…
mai sunt şi secundele în care văd fiinţa stăpână pe sine, ascunsă în sine, fără trebuinţă de altceva, fără trebuinţă de altcineva, fiinţa supusă doar sieşi, fiinţa care refuză, fiinţa care nu vrea, fiinţa care nu cere, fiinţa care nu are încredere, fiinţa care se reîntoarce doar în sine…
sunt alte secunde în care văd fiinţa aşteptândă, fiinţa care ar vrea deşi se teme, fiinţa care se pierde fiindcă se lasă în pierzare şi crede că puterea e tot a ei…
[...]
ai simplificat lucrurile…
cred că îţi place şi te simţi bine în spatele negaţiei… “iată că nu, iată că voi face altfel…” spuse ea, şi astfel îşi dovedi că are putere…
[cred că deţin tainele mele şi ştiu ceva din secretele unei lumi, şi totusi nu cred că am mereu dreptate – asta ca să contracarez posibilul tău gând pe care-l întrevăd]
…
poate m-am blocat în drumul meu spre fericire, tot încercând să ajung cu spiritul prin trup spre ea… şi tu-mi vii din nou să-mi spui că nu, că lumea asta nebună vrea invers, vrea de la carne la spirit spre fericire… aţi tâmpit cu toţii??…
…
eu caut ceva… nu-mi permit să-ţi neg spusele / chiar dacă nu vreau să le cred / chiar dacă nu le cred… dacă te joci cu cuvintele este pentru că nu ai primit lecţia importanţei lor în distrugere… dacă te-ai întrebat de ce nu sunt directă şi de ce invălui lucrurile/cuvintele, este pentru că vorbele omoară… cel mai bine este să nu fii înţeles atunci când spui ceva, tocmai pentru a-i da celui ce va face efortul şansa să priceapă…
…
aş putea să îţi vorbesc zile în şir despre tainele lumii tale ascunse… şi nu eu aş fi cea care găseşte cuvintele cu conţinut – tu ai fi cea care le trezeşti la viaţă… asta este ceea ce-ţi ofer… ofer pacea şi voi [simbolul diferenţierii mele] vreţi tumultul… ofer liniştea şi voi vreţi zbuciumul… dacă este adevărat că nu putem obţine tot ceea ce ne dorim, tot atât de adevărat este şi că nu putem ajunge acolo unde şi la ceea ce nu ne dorim…
[...]
finalitatea iubirii (aceea, completă, unde persoanele se câştigă şi se multiplică prin renunţarea la ele, prin dăruirea de sine către cealaltă, monogamă încă, ce-i drept, asta fiind natura pământeană a putinţei noastre limitate) este înălţarea către dumnezeu…
……..eu cred asta.
[iul 2005]
